Limba literara. Câteva noțiuni despre stil.

Limba natională

Limba națională (unică, comună) este limba cunoscută și folosită de toți românii (în scris și oral).

– Apar diferențe în funcție de gradul de cultură a vorbitorilor și a regiunii din care provin.
– Exprimării scrise i se acordă, în toate cazurile, mai multă atenție.
– Limba română, în ciuda vicisitudinilor istorice, este uimitor de unitară.

Limba literară

Limba literară reprezintă aspectul cel mai îngrijit al limbii naționale Este limba școlii, operelor literare, presei, radioului, televiziunii, etc.
– Are un sistem de norme gramaticale care-i asigură unitatea și stabilitatea.
– Se cunosc două variante: scrisă și vorbită

Limba operelor literare sau a literaturii artistice

Limba operelor literare sau a literaturii artistice – deși apelează în primul rând la limba literară – utilisează o serie de alte aspecte ale limbii, în proporții diferite.

Se deosebeste:

– limba autorulm, în deplin acord cu cerințele limbii literare. Ea evidențiaza și stilul scriitorului respectiv.
– Limba personajelor corespunde poziției, rolului, gradului de cultuă a exemplarelor umane ce populează o creație literară. Ea joacă un rol foarte important în realizarea culorii locale sau în sugerarea convingătoare a realitastii

Scrierea cuvintelor compuse în Limba Română

Scrierea cuvintelor compuse în Limba Română

Scrierea cuvintelor compuse în Limba Română depinde în mare măsură de elementele care compun acele cuvinte(cuvinte, elemente de compunere sau abrevieri), de vechimea compuselor, mai depinde de gradul de unitate semantică și de sudură formală, de apartenența elementelor componente la diferite părți de vorbire, de raporturile sintactice care au stat la baza compusului.

Nu există reguli cu valabilitate generală, de aceea în cele care vor urma o sa prezentăm o descriere a practicii ortografice privind principalele tipuri de cuvinte compuse.

Aceaste probleme vor fi prezentate pe părți de vorbire (deși unele exemple se pot încadra usor și în alte părți de vorbire).

Vom vorbii despre adjective, adverbe, conjuncții, interjecții, despre numerale, prepoziții, pronume și adjective pronominale, substantive, verbe și asa mai departe.

Virgula în limba româna

Virgula în limba româna și situațiile în care NU se folosește

Toată lumea cunoaste, în mare, definiția virgulei însă daca n-o mai stiți urmează:

Ce este virgula?

Virgula reprezintă semnul ortografic care delimitează părți de propoziție în cadrul propoziției, precum și unele propoziții în cadrul frazei.

Acum însă să vorbim puțin despre cazurile și situațiile în care NU se folosește virgula:

– între subiect și predicat NU se pune virgulă;

– între verbul copulativ și numele predicativ NU se pune virgulă;

– între atribut și substantivul determinat, cu excepția apoziției, (atribut explicativ) NU se pune virgulă;

– între subordonatele subiective sau predicative și regentele lor NU se pune virgulă;

– între subordonatele completive directe sau indirecte care urmează după regentele lor NU se pune virgulă;

– între subordonata atributivă determinativă (care este absolut necesară în frază) și regenta ei;

Câteva reguli de scriere în limba română

Câteva reguli de scriere şi pronunţie a unor cuvinte în limba română

Se scrie şi se pronunţa cuvintele: continuu, asiduu, perpetuu

Se scrie şi se pronunţa  „ă” si nu „e” după literele „ş” si „j”: coajă, uşă, plajă, transă, tusă. Este incorect zis coaje, uşe, plaje, tuşe, etc.

Genuziul verbului „a crea” este „creând” (ci nu creiad) sau în alta flexiune „creăm” (nu creiem).

Se folosesc doi în cuvintele: viitor, stiinţă, conştiinţă, fiindca.

Se scrie şi se pronunţa ea şi nu a dupa literele ş, j în cuvintele formate cu sufixele următoare: eală, eană. Ex. greseală, oblojeală, orăşean, clujean. Este greşită pronunţia greşălă, oblojală, orăşan, etc.